marți, 17 noiembrie 2009

Lângă Luminiţă:




Sursă Zeobrik (are mai multe poze din Cosăuţi). Poze descoperite de fratele meu, Sandu.


Pe aici s-a înălţat cândva Luminiţa de la Cosăuţi, cea despre care vorbesc în articolul de mai jos (articolul a apărut azi în Stare de Urgenţă). În zare se vede şi Ostrovul din poemul meu .


Plus o Discuţie interesantă pe blogul lui VASGAR

Mănânc şi plâng. Mănânc.

Cătălina a început să-mi zică, de la o vreme, că sunt în floarea vârstei. Şi cum arăt azi? Ca o femeie în floarea vârstei, îmi răspunde. Şi râde. A început-o pe când citea Domnişoara Brodie în floarea vârstei. Cică a amuzat-o cartea. Am citit-o şi eu, într-un sfârşit. Şi m-a enervat etichetarea cu floarea varstei. Pun pariu că ţi-a fost milă de domnişoara Brodie, îmi zice fiică-mea. Ba mai mult chiar, am plâns. Eh, dacă nu te-aş cunoaşte!
Aşadar, ca o doamnă în floarea vâstrei, eu împart cărţile citite în două categorii: cărţi la care am plâns şi celelalte. Există cărţi la citirea cărora am plâns o dată, de două ori, de trei ori.
Mai nou, citesc în tramvai. Am un serviciu mai departe de casă şi, două ore pe zi, pot citi în zgomotul tramvaiului. Atunci când am norocul să mă copleşească emoţiile, plâng. Ştiu şi cui anume îi datorez acest gen de manifestare a emoţiilor. Vorba aia, sângele apă nu se face. Eu plâng de bucurie, durere, plăcere, plâng în tramvai, în maşină, în metrou, în biserică şi în dormitor. Abia după, mă simt eliberată de tensiunea care a crescut în mine. Poate de aceea sunt dependentă de scris şi citit. Din cauza plăcerii adică. Probabil că am eu o nevoie de a trăi în mai multe lumi concomitent, iar cărţile îmi oferă această posibilitate. Şi atunci când mă regăsesc în trăirile şi nebuniile vreunui personaj, se produce declicul.

Noapte trecută, m-am visat în magazinul nostru de cărţi Luminiţa, care e ruine acum, în sensul cel mai dur şi adevărat al cuvântului. În vis, însă, clădirea magazinului era nou-nouţă, iar uşa deschisă. Am sărit în grabă cele câteva trepte şi m-am mirat să găsesc vânzătoarea acolo. Kiokia Olea, mama colegului meu de clasă, urcată pe o scăriţă, cobora cărţi de pe cel mai de sus raft. În magazin miroasea a carte nouă, a creioane şi lipici. M-am trezit cu regret şi mirare că ţin atât de bine minte mirosurile şi cum arăta încăperea acelui magazin, în care intram deseori să mai răsfoiesc cărţi noi. Când adunam câteva ruble, suficiente pentru o nouă cumpărătură, le ascundeam în podkalenici* şi alergam iute la Luminiţă, iar apoi şi mai iute înapoi acasă. Mă ascundeam în pod sau în casa cea mare, sau în şopron, undeva unde să nu mă găsească nimeni. Cititul era un lucru intim. Nu-mi plăcea să fie cineva în preajma mea atunci când citeam.
Cu timpul, m-am obişnuit să fac abstracţie de zgomote, de prezenţa cuiva în preajmă, de tot şi de toate. M-a ajutat mai ales la facultate, unde n-aveam nici pod, nici şopron, nici casă mare.

Cea mai urâtă faptă săvârşită în copilărie tot de cărţi e legată. Biblioteca pentru copii a satului se afla într-o clădire mare, pe malul Nistrului. (Acum acolo e Pichetul de grăniceri) Într-o noapte de vară, am intrat împreună cu Serioja Popuşoi pe un gemuleţ spart. Şi ne-am plimbat cu frica în sân prin bibliotecă. Era atât de incitant. La ieşire eu am luat (furat) cu mine cartea Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher Stowe, pe coperta căreia scria desigur Xарриет Бичер-Стоу. (E şi azi pe undeva pe acasă).

Aşa că, dacă vă întâlniţi cu mine, nu mă întrebaţi ce mai fac, riscaţi să încep a vă povesti pe bune ce mi se întâmplă, uitând că e frumos să zici doar: “Mersi, bine”, adică “ I’m OK ”.
Mai bine întrebaţi-mă la ce mai plâng.


*ciorapi albi de bumbac, lungi până la genunchi