luni, 6 decembrie 2010

Narâşkin de Moş Nicolae

Cătălina îl întreabă azi dimineaţă pe prietenul nostru Silviu ce i-a adus Moş Nicolae. Şi Silviu a zis că i l-a adus pe Serghei Narâşkin...

marți, 30 noiembrie 2010

“Cu gura şiroind de regrete”

În noaptea de după alegeri nu am închis un ochi. A doua zi m-am simţit prost, încercam să fac faţă la serviciu, mă dureau ochii în cap. Abia aşteptam să ajung acasă să mă culc. Am încercat totuşi să văd ce mai spun televiziunile din Chişinău, mă rog, cele la care am acces pe net.

La JurnalTV Nata Albot făcea mâncare cu prima ei dragoste. A tras un “ ca şi ingredient” . Greşelile şi metehnele de la Bucureşti prind repede la Chişinău, şi cele politice, şi cele de limbaj, de genul “ora doişpe”, “ca şi”, “îmi place de şi multe altele.

Pe Pro TV, la Lorena Bogza în emisiune, Dumitru Diacov le dădea lecţii de comportament politic posibililor aliaţi la guvernare. Era pe cai albi. Tănase şi Chirtoacă- mai pe mârţoage. La un moment dat, Chirtoacă încerca să explice ceva despre demnitate, verticalitate şi adevăr istoric. Din păcate, adevărul, fie el şi istoric, sinceritatea nu sunt nişte puncte forte ale unui politician abil. Să ne amintim numai de Cele 36 de stratageme create de strategii din China antică. Pot fi cu succes folosite pentru a câştiga un război, inclusiv unul politic. Bineînţeles că e destul de complicat, mai ales atunci când scopurile tale nu prea coincid cu cele ale vecinului bogat şi despotic obişnuit să-şi pască orătăniile în livada ta.

Adevărul şi sinceritatea nu fac casă bună cu politica şi nici nu au făcut vreodată. În politică trebuie să posezi arta manipulării, să fii fariseic, să declari una şi să faci alta, dar, în acelaşi timp, să ştii când să vorbeşti şi când să taci, când urmăreşti ceva, chiar şi un scop nobil pentru poporul tău etc. etc. etc. Vorba unei rude, trebuie să-ţi ştii interesul. Altfel, nu ai sorţi de izbândă.

Pe de altă parte, are şi tăcerea o limită.

Când de hramul oraşului Chişinău, mi-a trimis fratele meu poza de mai jos, am zâmbit cu amărăciune:

Poza de Alexandru Iepure

În poză e piatra comemorativă din centrul oraşului, pe care scrie: „În acest loc urmează să fie amplasat un monument în memoria victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului totalitar comunist”. A fost instalată prin decret prezidenţial la 28 iunie curent, dată care a fost declarată Zi a ocupaţiei sovietice. Iar alături e chiar dovada că da, am fost ocupaţi. Acea reclamă, are pe centru scris cu litere chirilice mari şi oranj : “Vmeste na deni goroda”, adică împreună la (sau de) ziua oraşului. Tot acolo, pe partea dreaptă scrie în rusă ” Vmeste mojem bolişe”. Mă rog, nu ştiu dacă toate acestea au fost făcute intenţionat, ca o sfidare. Poate că firma Orange are mai mulţi şi mai bănoşi clienţi vorbitori de limbă rusă şi se străduieşte să le intre în voie. Probabil tot de aceea sloganul principal a fost scris în rusă, că na, e economie de piaţă şi clientul nostru e stăpânul nostru şi, din cele trei inscripţii ale părţii principale a panoului, două trebuie să fie în rusă. Pentru mine însă, această poză este o dovadă că teritoriul dintre Prut şi Niştru a fost ocupat, că am fost şi încă suntem nişte victime ale ocupaţiei. Altfel, pe centru, scria mare, cu litere latine: “Suntem uniţi de ziua oraşului”.

Văd că iar a început zarva cu piatra comemorativă. Acest scandal se încadrează perfect într-un scenariu de destabilizare a situaţiei la Chişinău, în caz că Moscova nu e mulţumită de jocul în jurul formării alianţei de guvernare. Scandalul nu trebuie nicidecum neglijat.

vineri, 22 octombrie 2010

FILB



Săptămîna viitoare va avea loc cea de-a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB). Aşa că Vasile Ernu a început să mă bombardeze cu informatii, comunicate, linkuri etc. După cum am mai spus cândva, e un bun PR-ist.:D

Detalii puteţi găsi aici.


sâmbătă, 9 octombrie 2010

La mulţi ani, Nanu Gheorghe!







Cocoţată pe umerii lui, îmi bălăbăneam picioarele încălţate în nişte săndăluţe roşii, cu baretă. Cam decolorate şi niţel roase în bot. Mă bucuram că e noapte şi că el nu vede asta. Îl ţineam de gât destul de strâns. Uneori, când simţeam că-l sufoc, îi mai slăbeam gîtul din strânsoare şi îmi mutam mâinile pe cap, apăsându-l uşor, aşa ca să am un punct de sprijin. Cu cât drumul era mai hopuros cu atât senzaţiile mele erau mai tari. Mi se ridicau din burtă în tâmple destul de repede. Parcă aş fi fost la circ, pe catalige. De sus, mă rugam drumul să fie lung, îngust, întortocheat şi, dacă se poate, cu hopuri multe şi-adânci. Viteza noastră nu era astronomică, iar punctul de destinaţie nu tocmai aproape, aşa că, lăsând în urmă toate poveştile zilei, mă concentrasem să număr câţi câini ne vor lătra, mai ales că nimic nu-mi prevestea vreo nenorocire. Dar nenorocirea veni brusc, cu zgomot, la un hop, lângă poarta lui Vasile Gâtlanaş şi se răspândi compromiţător. Ea a ajuns până la nasul meu ca dovadă elocventă a faptului că la prânz mama pregătise mâncare de păstăi. Eram sigură că nu doar a auzit-o, dar a simţit-o şi el. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. De la aşa înălţime? Imposibil. Nici tu să te retragi subit, de parcă nu ai fi făcut nimic, nici să răstorni, din întâmplare, sticluţa cu parfum, nici să deschizi geamul, nici să dai vina pe altcineva, nici să zici dintr-o suflare: „La popa la poartă zace-o mâţă moartă, cine-a râde şi-a vorbi, a mânca-o coaptă”. Mie nu îmi era nici a râde, nici a vorbi. Ce mai regretam în momentul ăla că nu-s nemţoaică. Tata zicea că la nemţi, în asemenea cazuri, te bat pe umăr, cică „gut, gut, să fii sănătos!”. Nanu Gheorghe, însă, neavând sânge de neamţ, a mers liniştit înainte, inhalând ruşinea mea tacit, cu stoicism şi înţelegere.

Nanu Gheorghe nu prea venea pe la noi. Doar când era în concediu ori, şi mai rar, cu anumite ocazii, întâmplătoare sau căutate cu ingeniozitate. Fiecare vizită era pentru mine o sărbătoare, un spectacol care mi s-a întipărit cu tot cu mirosul hainelor lui de oraş, cu modul în care i se adresa mama, aproape cu pioşenie: “bade”, cu atmosfera din casă, schimbată, odată ce intra pe portiţa de lemn şi cobora cele două trepte de piatră. Îl urmăream fascinată cum se bărbierea la oglindă, cu o maşină electrică alb-roşie “Harkov” şi cum îşi strâmba amuzant faţa încercând să lupte cu ghimpii nărăvaşi, cum mânca colţunaşi cu brânză sorbindu-i zgomotos, fără să-i mestece, ca pe-o ciorbă acră de leuştean, cum căra în două căldări emailate, legănându-se de pe un picior pe altul, apă de la fântâna Paraschiţei lui Troşin, cum vorbea cumpătat şi în vorbele lui o vedeam pe mama - un nanu Gheorghe mai mic, sfios şi de gen feminin. El însemna şi mai înseamnă pentru mine o altă lume, capitala, telecentrul, apartamentele de pe strada Academiei ori de pe şoseaua Hânceşti, biblioteca, dicţionarele româneşti aduse de la Moscova, ceasul cu pendulă şi cuc, ghitara din cui, colecţia de discuri, pălăria sombrero, ceaiul cu lămâie, mâncarea “ca la Chişinău” şi dulceaţa de trandafiri gătite de nana Ada, cărţile interesante trimise la Cosăuţi prin poştă, în colete cu ştampile de ciocolată, gumele de mestecat “uitate” în buzunarele cămăşilor din care ieşea lungindu-se văru-meu Alexandru, multe bomboane „Bucuria”, iar pentru mama, ştiu bine, şi adevărul în ultima instanţă, din copilărie până în ziua de azi, când ne întreabă, aşa ca printre altele, “da ce-o zis nanu?” ori “ce-a zice”, după caz.

Aducea întotdeauna cu el, ascuns într-o gentuţă ciudată de piele roşcată, un aparat de fotografiat. Ştiam că majoritatea pozelor din casa bunicii şi de pe la neamuri erau făcute de nanu Gheorghe. Mătuşile mele tinere, în rochii înflorate de crepdeşin, miri şi mirese, mama copil pe pragul nalt al casei părinteşti, mâca, naşa Gaşiţa, nana Anica, naşu’ Colea şi, mai ales, tuca, despre care mama zice că a fost nalt şi tare frumos.
E o istorie şi cu aparatul ăla de fotografiat, şi cu pasiunea lui nanu Gheorghe, graţie căreia au rămas imprimate pe hârtie întâlnirile cu cei de la Cosăuţi, anii lui de facultate şi alte evenimente mai mult ori mai puţin importante din viaţa rudelor. Doar pozele de la moartea mâcăi Dochiţa le-a distrus. Nu îl lăsa inima să le privească. Poate de la el ori de la mama am luat şi eu oroarea fotografierii ceremoniilor de înmormântare a oamenilor dragi.

În casa cea mare, între zestrea aranjată cu grijă, şi garderobă, mă cuibăream când mi se făcea dor de poveste. Adulmecam aerul vara mirosind a busuioc verde, a romaniţă şi mentă puse la uscat, toamna – a gutuie, a poamă rozachie şi mereu a covrigi cu pudră de zahăr, pe care maică–mea îi păstra “la rece” ori “la loc uscat”, pînă când nu–i găseam eu şi, unul câte unul, îi dădeam gata, ce-i drept cu mari remuşcări de conştiinţă. Aşa, printre îmbucături, priveam pozele îngălbenite ce nu au încăput în rame, sub sticlă, din care pricină au fost adunate într-o cutie mare de carton cu capac şi ţinute la loc de cinste lângă pernele, lăicerele şi peretarele din zestre. Îmi plăceau pozele alea. Mai mult decât desenele animate, mai mult decât jocul cu prietenii de mahala, mai mult chiar şi decât covrigii cu pudră. Puteam sta ore în şir, ascultând scârţâitul cariilor din picioarele sculptate ale mesei lungi de lemn, la care s–au tot adunat de Paşte, Crăciun şi hram vreo câteva generaţii de Munteni, neam din care venim mama, nanu Gheorghe şi, din câte îmi dădeam seama încă de pe-atunci, chiar eu. Închideam ochii şi mă vedeam intrată în fotografii ca într-un film artistic alb-negru demn de festivalul de la Cannes. Regretam, cât regretam că nu apărea şi fizionomia mea în poza cu umbra mărului din faţa casei vechi, lângă bunicul din partea mamei, pe care, din păcate, nu l-am cunoscut vreodată.
Pasiunea lui nanu pentru fotografie şi banii care au început să curgă datorită ei au trezit acasă suspiciuni neîntemeiate. Când a venit de-un Crăciun, proaspăt student, îmbrăcat în palton nou, cu cizme de negre, de hrom şi căciulă uşankă, de cârlan brumăriu, şi-a băgat părinţii în sperieţi : « Dochiţă, oare de unde are Gheorghe-al nostru bani pentru aşa haine? S-o fi legat cu nişte răi prin Chişinău... Să nu-şi strice viaţa, să nu şi-o dea de râpă.” Temerile au mers chiar mai departe. Au fost puse în funcţie mai multe iscoade, rude, care îl vizitau pe nanu pe neprins de veste, cu gând să înlăture orice bănuială de afaceri dubioase, de care nanu nu era capabil. “ Zdravstvui dorogoi Gheorghii Efimovici!’’- îşi începea oficial, în limba de comunicare între naţiuni, scrisoarea către nanu un alt Gheorghe, văr drept. Mai departe, pe limba mamei, mai puţin oficial şi cu bunăvoinţă, nanu era înştiinţat de frământările care au pus stăpânire pe bieţii lui părinţi. „Când am venit eu acasă de la Chişinău, naşu a prins a mă întreba cum o duci tu cu viaţa. Eu i-am răspuns după cum ne-a fost vorba. El, însă, mi s-a plâns că tu umbli prin raion cu aparatul şi că înveţi mai prost din astă pricină. Şi era foarte necăjit. I-am spus că prea puţină vreme am avut, ca să îmi dau seama de aşa ceva. Astăzi i-am dus lui Colea fotografiile. Şi iar au început vorbele. Şi am aflat că a fost la tine un văr de la Egoreni şi te-a văzut sau te-a găsit pe la 3 noaptea făcând fotografii. Ăla şi-a dat cu părerea că tu, cu meseria nouă şi aparatul de fotografiat, te abaţi de la învăţătură. Şi din cauza asta sunt foarte scârbiţi ai tăi şi supăraţi şi pe mine, că eu am ştiut, dar am tăcut.” Şi dă-i, şi dă-i cu scrisori din astea.

sâmbătă, 3 iulie 2010

vineri, 2 iulie 2010

Şi, din când în când, revin la vechea dragoste

Înregistrare de la CTS 2010 plus alte poze istorice


Andra Rotaru s-a ţinut de cuvânt şi mi-a trimis fragmentul înregistrat la Alba Iulia.
Mă ţin şi eu de cuvânt şi îl postez aici, mai ales că citesc/recit un poem la care ţin.

poză Mihai Vklvsk

La naiba, la Alba Iulia:



Asculta mai multe audio Evenimente

Cu drag:D

Alte poze istorice:

Nora Iuga şi Mihai Vakulovski

SGB, Sorin Despot şi Cosmin Ciotloş

Dumitru Bădiţa, Mihai Vklvsk, Andra Rotaru, piciorul de gazelă al Norei Iuga, Un Cristian, Cristina Ispas

Dumitru Bădiţa, Doina Ioanid, Rareş Moldovan, Vasile Ernu



Nora Iuga dând autografe pe Autobuzul cu cocoşaţi, Moni Stănilă, fraţii Vakulovski, Marius Chivu, Alexandra Florescu, Ovidiu Pop

Andra Rotaru, eu, Moni Stănilă
(poză Mihai Vklvsk)


marți, 29 iunie 2010

Cum a fost la Colocviul Tinerilor Scriitori 2010, postare 2

Ajunşi la destinaţie

Joi m-a dus Florin cu noaptea în cap la Gară. Cristi luase deja biletele. Andra îmi dăduse un mesjaj (pe la 4) pe care l-am văzut abia în tren. Bine că nu s-a supărat. Am stat lângă Cristina, am băut două cafele la restaurant, dar tot semiadormită am fost . Am cerut esspreso lungă. Tipa a zis în engleză că ori vrem espresso ori lungă. :)) Acuma na, la Bucureşti aşa se cere.:D Eu nu ştiu cum e la ei în tren.:)))


Coada lui Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene, Cristina Ispas, Octavian Soviany la o espresso lungă-scurtă (şi încă cineva (dacă ştiţi cine e bărbatul , nu ezitaţi să îmi lăsaţi un com.:D))


Alte imagini sugestive:


Deschiderea oficială:



Discuţii neoficiale:



Andrei Doboş: "Ai scris în sfârşit cronica aia?" Cristina Ispas:"Ah, Andrei, am avut atâtea pe cap!"



Timişorenii Ana Puşcaşu, Alex Potcoavă, Oana Doboşi


Mircea Ţuglea, Mihai Vklvsk, Florin Partene, Ovidiu Pop, ciocul lui Marin Malaicu Hondrari şi spatele traducătoarei din Spania.

Cu Doina Ioanid am avut o discuţie despre ţuică, pălincă, rachiu şi alte băuturi tari, asta aşa ca să ni se dezlege limba pentru dezbaterile despre debut:


Doina mi-a povestit mai ales despre ţuica bunicului ei, iar eu în deosebi despre rachiul lui tata. Până la urmă, am devenit "drugi", ceea ce se vede din imaginea de mai jos, surprinsă de Mihai Vklvsk:




Andra Rotaru, Cristina Ispas, Dumitru Bădiţa, Doina Ioanid şi eu. În aşteptarea autocarului.



Va urma



luni, 28 iunie 2010

M-am întors de la CTS. Postare 1,

Cu Mihai Vakulovski şi Vasile Ernu. În planul doi, Doina Ioanid, trăgând în piept o gură de aer proaspăt
(poză Un Cristian)

Am fost şi eu la Colocviul Tinerilor Scriitori. Am zis să mă duc cât mă mai cheamă printre tineri, că la anul cine ştie, dacă trec de 40 şi nu mă mai încadrez în standard ?(gluuuuuuumă).

Mie mi-a picat bine această ieşire în lume, ca să zic aşa, mai ales că mi s-a oferit şansa să-mi spun of-ul. Cred că m-am cam dezlănţuit, dar publicului i-a plăcut. ( Ştiţi bancul ăla cu "Copiilor le-a plăcut"?:D Chiar dacă nu-l ştiţi, nu vi-l spun, că e indecent. Mi-a promis Andra Rotaru să-mi dea înregistrarea cu speech-ul, aşa că o să-l postez pe blog:

Eu deplângându-mi soarta
(Poză Mihai Vakulovski)

Eu cu Mihai făcându-i reclamă lui Florin Partene
( Poza Un Cristian)


Marius Chivu, Mihai Vklvsk, Marin Mălaicu-Hondrari, gata oricând să îşi împartă podoaba capilară cu aproapele său, şi Ovidiu Pop


Marin a intrat în rol. În drepta, Sandu Vakulovski, ajuns cu bine în România. Cred că şi lui i-a plăcut la colocviu :D

Moni Stănilă şi Alex Vakulovski

Moni Stănilă şi Nora Iuga, pvestind despre pasiunea ei pentru cântecele lui Marlene Dietrich

Va urma

joi, 17 iunie 2010

Lauda de sine: Grand Underground de la TIUK

Fraţilor,

La această vârstă onorabilă, am ajuns şi eu să mă bucur de un premiu literar.

A apărut pe net numărul de vară al revistei electronice TIUK . Am avut bucuria să descopăr şi numele meu în lista premianţior TIUK pentru anul 2009.

Aşadar, aici stă scris negru pe gri: Grand Underground “O sută cincizeci de mii la peluze” de Diana Iepure (Stare de urgenţă).

Premii Tiuk!
pentru 2009
DebuTiuk:
„Chipurile” de Stoian G. Bogdan (Ed. Cartea Românească)
„Postoi paravoz. Confesiunile dogmatistei” de Moni Stănilă (Ed. Ninpress & Charmides)
Grand Underground:
“O sută cincizeci de mii la peluze” de Diana Iepure (Stare de urgenţă)
ExperimenTiuk:
„Troleul 43 s-a spînzurat cu cordonul de la capot” de Mugur Grosu (Ed. Vinea)
DramaTiuk:
„Chişinău, 7 aprilie. Teatru-document” (Fundația Culturală „Camil Petrescu”)
RevoluţioTiuk:
„Sex & Perestroika” de Constantin Cheianu (Ed. Cartier)
EreTiuk:
„Ultimii eretici ai imperiului” de Vasile Ernu (Ed. Polirom)
Cea mai vie antologie:
„Prima dată” de Laura Albulescu (Ed. Art)
„Noua poezie basarabeană” de Dumitru Crudu (Ed. ICR)
Cel mai (ne)aşteptat
nou site:
http://www.liviuioanstoiciu.ro/
nou blog:
http://noraiuga.wordpress.com/
Cel mai tiuk roman on-line:
„Playlist” de Mihnea Blidariu
Cel mai fain blog de editor:
http://erizanu.cartier.md/
Cel mai tiuk manuscris:
„Viseptol” de George Vasilievici
Cea mai profi
nouă editură:

Ninpress
nouă revistă:
Revista la Plic (Chişinău)
Muzon beton:
Luna Amară – „Don't Let Your Dreams Fall Asleep”
Cel mai bun album de debut:
„ARTillery’s Band” de Mauser
Cea mai tare emisiune muzicală TV:
„Bring the Noise” de Hefe
Blog esenţial din lumea muzicală:
http://tudorchirila.blogspot.com/
Cel mai bun film ro:
„Poliţist, adjectiv” de Corneliu Porumboiu
Cel mai bun film străin:
„Antihristul” de Lars von Trier
RespecTiuk:
Tinerii basarabeni care au învins sistemul neo-comunist de la Chişinău





Mulţumesc, Mihai!

Mulţumesc familiei mele şi tuturor celor care mă susţin şi m-au susţinut până acum.:D


duminică, 6 iunie 2010

balconul


de doi ani ne pregătim să

turnăm şapă şi să astupăm gaura

să punem geamuri albe termopan şi grilaje frumoase

apoi jaluzele cu flori care să lase soarele

să ne copleşească

de doi ani toate visele noastre legate de literatură şi intimitate

ţin de acest balcon

un tărâm misterios

spre care coborâm prin geamul din sufragerie

manevrând abil

printre borcane goale şi saci cu jucării

###

şobolanii au şi ei fricile lor

ne evită cât pot

atunci când

îndrăznim să le violăm intimitatea

cu rufele noastre întinse la uscat

###

bem toţi patru ceai negru fierbinte

înghesuiţi pe canapea

apoi ne adunăm unul în interiorul celuilalt

ca într-o păpuşă rusească viu colorată

care nu are nevoie de mai mult

cel puţin în dimineaţa asta

marți, 4 mai 2010

Poze cu scriitori: 1. Nicolae Popa la Cosăuţi, Soroca în 1983

În poză e Nicolae Popa ( în floarea vârstei, proaspăt absolvent de facultate, proaspăt debutat) citind pentru mine, din "Timpul probabil", o poezie despre un iepure ("vino, iepure, să-mi sari într-un picior"). Alături de el e poetul Ion Vieru. Poza e făcută la biblioteca pentru copii din Cosăuţi. Mai ţin minte că a fost cu ei şi Liviu Damian. O să mai caut şi alte poze.
Aveam pe atunci 12 ani. Nicolae Popa era mult mai "bătrân". Ajunsese deja la 24. Zvelt şi cârlionţat, putea liber să concureze la titlul de prinţ al visurilor pentru fetele din clasele mai mari ale şcolii medii din Cosăuţi.

joi, 18 martie 2010

Kopilozauri în Tiuk

A apărut pe net numărul de primăvară al revistei electronice TiuK . De această dată, Mihai Vakulovski, tătucul Tiuk-ului, s-a gândit să adune într-un număr texte şi poze cu/despre copilăria scriitorilor. Dacă sunteţi curioşi, apăsaţi pe link. Cu siguranţă, nu veţi regreta. :D

joi, 4 martie 2010

Metamorfoze
















nu mai pot fi atât de exuberantă cum am fost

nu mai pot să plâng în public nici să râd din ambii plămâni

nici să trec peste ceartă şi să vin lângă tine

să te cuprind cu picioarele

ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat

am în mine sute de cuvinte indecente

care ar suna frumos

dar acolo rămân

de frică să nu le audă şi altcineva mai ales copiii

în iarna asta am încărunţit

şi m-am metamorfozat de patru ori pe lună

încercând sa-mi găsesc culoarea perfectă

şi hainele care să ascundă discret

bătrâneţea


luni, 1 martie 2010

Un mărţişor pentru prieteni.

























La Chişinău şi bărbaţii primesc mărţişoare.:)







Schimbări şi la Vamă. Vameşii moldoveni dăruiesc mărţişoare. :)


duminică, 21 februarie 2010

Şi românii pot fi solidari. Cazul Vakulovski.

Probabil că peste ani cazul Vakulovski va fi studiat în manuale. În manualele de istorie a românilor, de drept, de literatură. Deocamdată, urmărim spectacolul de pe margine, dar nu fără a ne implica, fie şi indirect, prin luare de atitudine şi huiduieli la adresa ipocriziei, nepăsării, obtuzităţii şi comportamentului inadmisibil al funcţionarilor români.
Ţin minte că la o întâlnire în ClubA, când ne-am adunat să discutăm despre expulzarea lui Sandu din România şi modalităţile de rezolvare a problemei, cineva mi-a strigat din sală că o iau prea personal. Păi doar aşa pot fi mişcate lucrurile nu numai în propria casă, dar şi în blocul în care locuieşti, pe stradă, în oraş, în ţară. Să le iei cât poţi de personal, să-ţi pese.

Citind acum pe net reacţiile blogosferei la nedreptatea care i se întâmplă lui Sandu Vakulovski mă bucur că iau atitudine personalităţi de seamă ale culturii româneşti, dar şi oameni simpli. Poate că aşa se vor trezi şi funcţionarii, vor ridica nasul din hârţoage şi îşi vor da seama că în spatele fiecărei hârtii este un om care merită să fie tratat cu respect şi că orice problemă poate fi rezolvată, dacă scoţi sabia din teacă şi tai nodul buclucaş.

Astăzi, la ora 20, Radio Guerrilla face un Război pentru Alexandru Vakulovski. Sunt invitaţi toţi prietenii lui Sandu care sînt pe recepţie să sune la radio şi să vorbească.



vineri, 19 februarie 2010

Cealaltă faţă a literaturii române. Noua poezie basarabeană la Other Side




















" În sfârşit, literatura din România şi Basarabia sunt sincronizate în adevăratul înţeles al cuvântului. Cred că citind doar literatura din Basarabia s-ar putea forma o idee şi depsre ce se scrie în România. Hai să nu mai pornim de la ideea că România este buricul pământului şi că în afara României nu se scrie literatură bună în limba română"

Octavian Soviany,
la lansarea antologiei Noua poezie basarabeană de Dumitru Crudu


N-am avut nicio îndoială că va fi o seară reuşită. Răzvan Ţupa a fost o gazdă primitoare, Other Side-ul-arhiplin. S-au vândut toate cărţile. Dumitru Crudu ar fi fost fericit, dacă ar fi reuşit să ajungă.


Lume interesată de poezie Other Side



Claudiu Komartin a picat la ţanc; Roxana Boboc şi Andrei Gamarţ citindu-şi un poem antologat.



Vasile Ernu promite să lanseze antologia cu surle şi trâmbiţe la Festivalul de literatură pe care îl va organiza în luna mai la Chişinău.


SGB

Eu am proiectat două videoclipuri, primul cu poemul lui Mihail Vakulovski şi al doilea cu un poem de-al meu.

Am avut emoţii mai mari decât Cătălina. Cred că la un moment dat am uitat şi cum mă cheamă.:D

Întrebări şi răspunsuri:




L-am întrebat pe Dumitru Crudu de ce nu sunt şi poemele lui în antologie. Mi-a răspuns că vrea să rupă nişte tradiţii. Nu i se pare corect ca un antologator să se autocomenteze, aşa că a preferat să n-o facă. Mi-a mai spus că, adunate laolaltă, poemele din antologie vor demostra mai convingător suflul nou pe care îl aduce noua poezie basarabeană în literatura română. Această antologie va face cunoscute şi numele unor poeţi basarabeni talentaţi nedreptăţiţi.



Sanda Watt şi Igor Mocanu, un cuplu "internaţional"



Alin Ciupală ascultând şi Ioana Bogdan răsfoind antologia




Apoi a urmat Octavian Soviany care a pus, cum obişnuieşte să o facă de fiecare dată, punctul pe "i". Întotdeauna mi-a plăcut să îl ascult: în cenacluri, la lansări de carte, în cadrul unor discuţii. Poate pentru că mai mereu eram de acord cu judecăţile şi argumentele lui. Din punctul de vedere al lui Octavian Soviany, antologia Noua poezie basarabeană are mertul de a pune capăt câtorva prejudecăţi. În primul rând, a prejudecăţii că literatura din Basarabia este un fel de remorcă a literaturii din România. În al doilea, că sub raport estetic nu prea e seminifcativ ceea ce fac basarabenii. După ce toată lumea a constatat că în Basarabia de după 1990 se face şi poezie, existau câteva vârfuri bine prizate. Antologia are meritul că ne oferă o viziune de ansamblu asupra literaturii din Basarabia şi aduce în prim-plan autori despre care se ştiau foarte puţine lucruri sau nimic.
După 1990, ca şi literatura din România, literatura din Basarabia stă sub semnul experimentalismului, o etichetă ce se potriveşte cel mai bine poeziei actuale, care merge în diverse directii, experimentează multe formule.
Astăzi nu mai ştie nimeni cu certitudine, cum se ştia acum o sută de ani, ce e poezia. Iar basarabenii au anticipat, pe undeva, noul autenticism. Autobiografismul care s-a afirmat aici în jurul anului 2000, o dată cu mişcarea de la Fracturi, a fost de fapt anticipat de poeţi precum Iulian Fruntaşu, Baştovoi, care are şi darul de a prezenta micile întâmplări zilnice dându-le o aură metafizică. Să nu uităm că Dumitru Crudu are o contribuţie esenţială la elaborarea Manifestului fracturist. De fapt, importante sunt mai ales anexele scrise de Dumitru Crudu. Partea teoretică a fracturismului se găseşte în anexele acestuia, mai ales în prima anexă. Se pornea de la principiul "Lumea nu există decât în măsura în care e percepută de mine, se pornea de la o senzaţie de unică folosinţă şi de la un limbaj de unică folosinţă. Probabil singurul poet care a aplicat cu consecvenţă reţeta fracturismului a fost tot Dumitru Crudu.
Alaturi de acesta direcţie autenticistă a poeziei basarabene, s-a mai întâmplat acolo ceva foarte important, s-a făcut (şi se face ca şi aici) poezie de limbaj, se experimentează graniţele exprimării, graniţele comunicării şi, în ultimă instanţă, graniţele poeziei. Din acest punct de vedere, ca experienţe de limbaj, poemele fratilor Vakulovski i se par lui Octavian Soviany teribil de importante, dincolo de atitudinea existenţială pe care o exprimă.
Basarabenii au însă şi altceva. Există acolo o deschidere spre politic mult mai mare decât aici. Angoasa, neliniştea sunt mai convingătoare în textele lor decât în textele poeţilor de aici. Soviany e de părere că nu mai trebuie să fie priviţi de sus, ci dimpotrivă să se încerce a se mai învăţa câte ceva de la ei.
În sfârşit, literatura din România şi Basarabia sunt sincronizate în adevăratul sens al cuvântului. N-ar mai trebui pornit de la ideea că România este buricul pământului şi că în afara României nu se scrie literatură bună în limba română.


Octavian Soviany pune punctul pe "i" şi degetul pe rană




Andrei Ruse, Loredana Caloian, Cosmin Dragomir cu pălărie


Pe planul doi, o poetă de limba maghiară care a găsit limbă comună cu toată lumea, Simona şi Vasile Ernu. Lângă mine, scriitorul basarabean Augustin Nacu.

Cât despre Cătălina, numai "şpagat" n-a făcut în seara asta. În rest, spectacolul a fost complet.:) Impresiile ei pe cioburidehartie.

P.S.
Spectacolul grotesc cu acordarea cetăţeniei române scriitorului basarabean Sandu Vakulovski e departe de final.



P.P.S. (Poze făcute de Iulia Modiga, de Cătălina şi de mine )