În noaptea de după alegeri nu am închis un ochi. A doua zi m-am simţit prost, încercam să fac faţă la serviciu, mă dureau ochii în cap. Abia aşteptam să ajung acasă să mă culc. Am încercat totuşi să văd ce mai spun televiziunile din Chişinău, mă rog, cele la care am acces pe net.
La JurnalTV Nata Albot făcea mâncare cu prima ei dragoste. A tras un “ ca şi ingredient” . Greşelile şi metehnele de la Bucureşti prind repede la Chişinău, şi cele politice, şi cele de limbaj, de genul “ora doişpe”, “ca şi”, “îmi place de”şi multe altele.
Pe Pro TV, la Lorena Bogza în emisiune, Dumitru Diacov le dădea lecţii de comportament politic posibililor aliaţi la guvernare. Era pe cai albi. Tănase şi Chirtoacă- mai pe mârţoage. La un moment dat, Chirtoacă încerca să explice ceva despre demnitate, verticalitate şi adevăr istoric. Din păcate, adevărul, fie el şi istoric, sinceritatea nu sunt nişte puncte forte ale unui politician abil. Să ne amintim numai de Cele 36 de stratageme create de strategii din China antică. Pot fi cu succes folosite pentru a câştiga un război, inclusiv unul politic. Bineînţeles că e destul de complicat, mai ales atunci când scopurile tale nu prea coincid cu cele ale vecinului bogat şi despotic obişnuit să-şi pască orătăniile în livada ta.
Adevărul şi sinceritatea nu fac casă bună cu politica şi nici nu au făcut vreodată. În politică trebuie să posezi arta manipulării, să fii fariseic, să declari una şi să faci alta, dar, în acelaşi timp, să ştii când să vorbeşti şi când să taci, când urmăreşti ceva, chiar şi un scop nobil pentru poporul tău etc. etc. etc. Vorba unei rude, trebuie să-ţi ştii interesul. Altfel, nu ai sorţi de izbândă.
Pe de altă parte, are şi tăcerea o limită.
Când de hramul oraşului Chişinău, mi-a trimis fratele meu poza de mai jos, am zâmbit cu amărăciune:
Poza de Alexandru Iepure
În poză e piatra comemorativă din centrul oraşului, pe care scrie: „În acest loc urmează să fie amplasat un monument în memoria victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului totalitar comunist”. A fost instalată prin decret prezidenţial la 28 iunie curent, dată care a fost declarată Zi a ocupaţiei sovietice. Iar alături e chiar dovada că da, am fost ocupaţi. Acea reclamă, are pe centru scris cu litere chirilice mari şi oranj : “Vmeste na deni goroda”, adică împreună la (sau de) ziua oraşului. Tot acolo, pe partea dreaptă scrie în rusă ” Vmeste mojem bolişe”. Mă rog, nu ştiu dacă toate acestea au fost făcute intenţionat, ca o sfidare. Poate că firma Orange are mai mulţi şi mai bănoşi clienţi vorbitori de limbă rusă şi se străduieşte să le intre în voie. Probabiltot de aceea sloganul principal a fost scris în rusă, că na, e economie de piaţă şi clientul nostru e stăpânul nostru şi, din cele trei inscripţii ale părţii principale a panoului, două trebuie să fie în rusă.Pentru mine însă, această poză este o dovadă că teritoriul dintre Prut şi Niştru a fost ocupat, că am fost şi încă suntem nişte victime ale ocupaţiei. Altfel, pe centru, scria mare, cu litere latine: “Suntem uniţi de ziua oraşului”.
Văd că iar a început zarva cu piatra comemorativă. Acest scandal se încadrează perfect într-un scenariu de destabilizare a situaţiei la Chişinău, în caz că Moscova nu e mulţumită de jocul în jurul formării alianţei de guvernare. Scandalul nu trebuie nicidecum neglijat.
Săptămîna viitoare va avea loc cea de-a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB). Aşa că Vasile Ernu a început să mă bombardeze cu informatii, comunicate, linkuri etc. După cum am mai spus cândva, e un bun PR-ist.:D
Cocoţată pe umerii lui, îmi bălăbăneam picioarele încălţate în nişte săndăluţe roşii, cu baretă. Cam decolorate şi niţel roase în bot. Mă bucuram că e noapte şi că el nu vede asta. Îl ţineam de gât destul de strâns. Uneori, când simţeam că-l sufoc, îi mai slăbeam gîtul din strânsoare şi îmi mutam mâinile pe cap, apăsându-l uşor, aşa ca să am un punct de sprijin. Cu cât drumul era mai hopuros cu atât senzaţiile mele erau mai tari. Mi se ridicau din burtă în tâmple destul de repede. Parcă aş fi fost la circ, pe catalige. De sus, mă rugam drumul să fie lung, îngust, întortocheat şi, dacă se poate, cu hopuri multe şi-adânci. Viteza noastră nu era astronomică, iar punctul de destinaţie nu tocmai aproape, aşa că, lăsând în urmă toate poveştile zilei, mă concentrasem să număr câţi câini ne vor lătra, mai ales că nimic nu-mi prevestea vreo nenorocire. Dar nenorocirea veni brusc, cu zgomot, la un hop, lângă poarta lui Vasile Gâtlanaş şi se răspândi compromiţător. Ea a ajuns până la nasul meu ca dovadă elocventă a faptului că la prânz mama pregătise mâncare de păstăi. Eram sigură că nu doar a auzit-o, dar a simţit-o şi el. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. De la aşa înălţime? Imposibil. Nici tu să te retragi subit, de parcă nu ai fi făcut nimic, nici să răstorni, din întâmplare, sticluţa cu parfum, nici să deschizi geamul, nici să dai vina pe altcineva, nici să zici dintr-o suflare: „La popa la poartă zace-o mâţă moartă, cine-a râde şi-a vorbi, a mânca-o coaptă”. Mie nu îmi era nici a râde, nici a vorbi. Ce mai regretam în momentul ăla că nu-s nemţoaică. Tata zicea că la nemţi, în asemenea cazuri, te bat pe umăr, cică „gut, gut, să fii sănătos!”. Nanu Gheorghe, însă, neavând sânge de neamţ, a mers liniştit înainte, inhalând ruşinea mea tacit, cu stoicism şi înţelegere.
Nanu Gheorghe nu prea venea pe la noi. Doar când era în concediu ori, şi mai rar, cu anumite ocazii, întâmplătoare sau căutate cu ingeniozitate. Fiecare vizită era pentru mine o sărbătoare, un spectacol care mi s-a întipărit cu tot cu mirosul hainelor lui de oraş, cu modul în care i se adresa mama, aproape cu pioşenie: “bade”, cu atmosfera din casă, schimbată, odată ce intra pe portiţa de lemn şi cobora cele două trepte de piatră. Îl urmăream fascinată cum se bărbierea la oglindă, cu o maşină electrică alb-roşie “Harkov” şi cum îşi strâmba amuzant faţa încercând să lupte cu ghimpii nărăvaşi, cum mânca colţunaşi cu brânză sorbindu-i zgomotos, fără să-i mestece, ca pe-o ciorbă acră de leuştean, cum căra în două căldări emailate, legănându-se de pe un picior pe altul, apă de la fântâna Paraschiţei lui Troşin, cum vorbea cumpătat şi în vorbele lui o vedeam pe mama - un nanu Gheorghe mai mic, sfios şi de gen feminin. El însemna şi mai înseamnă pentru mine o altă lume, capitala, telecentrul, apartamentele de pe strada Academiei ori de pe şoseaua Hânceşti, biblioteca, dicţionarele româneşti aduse de la Moscova, ceasul cu pendulă şi cuc, ghitara din cui, colecţia de discuri, pălăria sombrero, ceaiul cu lămâie, mâncarea “ca la Chişinău” şi dulceaţa de trandafiri gătite de nana Ada, cărţile interesante trimise la Cosăuţi prin poştă, în colete cu ştampile de ciocolată, gumele de mestecat “uitate” în buzunarele cămăşilor din care ieşea lungindu-se văru-meu Alexandru, multe bomboane „Bucuria”, iar pentru mama, ştiu bine, şi adevărul în ultima instanţă, din copilărie până în ziua de azi, când ne întreabă, aşa ca printre altele, “da ce-o zis nanu?” ori “ce-a zice”, după caz.
Aducea întotdeauna cu el, ascuns într-o gentuţă ciudată de piele roşcată, un aparat de fotografiat. Ştiam că majoritatea pozelor din casa bunicii şi de pe la neamuri erau făcute de nanu Gheorghe. Mătuşile mele tinere, în rochii înflorate de crepdeşin, miri şi mirese, mama copil pe pragul nalt al casei părinteşti, mâca, naşa Gaşiţa, nana Anica, naşu’ Colea şi, mai ales, tuca, despre care mama zice că a fost nalt şi tare frumos. E o istorie şi cu aparatul ăla de fotografiat, şi cu pasiunea lui nanu Gheorghe, graţie căreia au rămas imprimate pe hârtie întâlnirile cu cei de la Cosăuţi, anii lui de facultate şi alte evenimente mai mult ori mai puţin importante din viaţa rudelor. Doar pozele de la moartea mâcăi Dochiţa le-a distrus. Nu îl lăsa inima să le privească. Poate de la el ori de la mama am luat şi eu oroarea fotografierii ceremoniilor de înmormântare a oamenilor dragi.
În casa cea mare, între zestrea aranjată cu grijă, şi garderobă, mă cuibăream când mi se făcea dor de poveste. Adulmecam aerul vara mirosind a busuioc verde, a romaniţă şi mentă puse la uscat, toamna – a gutuie, a poamă rozachie şi mereu a covrigi cu pudră de zahăr, pe care maică–mea îi păstra “la rece” ori “la loc uscat”, pînă când nu–i găseam eu şi, unul câte unul, îi dădeam gata, ce-i drept cu mari remuşcări de conştiinţă. Aşa, printre îmbucături, priveam pozele îngălbenite ce nu au încăput în rame, sub sticlă, din care pricină au fost adunate într-o cutie mare de carton cu capac şi ţinute la loc de cinste lângă pernele, lăicerele şi peretarele din zestre. Îmi plăceau pozele alea. Mai mult decât desenele animate, mai mult decât jocul cu prietenii de mahala, mai mult chiar şi decât covrigii cu pudră. Puteam sta ore în şir, ascultând scârţâitul cariilor din picioarele sculptate ale mesei lungi de lemn, la care s–au tot adunat de Paşte, Crăciun şi hram vreo câteva generaţii de Munteni, neam din care venim mama, nanu Gheorghe şi, din câte îmi dădeam seama încă de pe-atunci, chiar eu. Închideam ochii şi mă vedeam intrată în fotografii ca într-un film artistic alb-negru demn de festivalul de la Cannes. Regretam, cât regretam că nu apărea şi fizionomia mea în poza cu umbra mărului din faţa casei vechi, lângă bunicul din partea mamei, pe care, din păcate, nu l-am cunoscut vreodată. Pasiunea lui nanu pentru fotografie şi banii care au început să curgă datorită ei au trezit acasă suspiciuni neîntemeiate. Când a venit de-un Crăciun, proaspăt student, îmbrăcat în palton nou, cu cizme de negre, de hrom şi căciulă uşankă, de cârlan brumăriu, şi-a băgat părinţii în sperieţi : « Dochiţă, oare de unde are Gheorghe-al nostru bani pentru aşa haine? S-o fi legat cu nişte răi prin Chişinău... Să nu-şi strice viaţa, să nu şi-o dea de râpă.” Temerile au mers chiar mai departe. Au fost puse în funcţie mai multe iscoade, rude, care îl vizitau pe nanu pe neprins de veste, cu gând să înlăture orice bănuială de afaceri dubioase, de care nanu nu era capabil. “ Zdravstvui dorogoi Gheorghii Efimovici!’’- îşi începea oficial, în limba de comunicare între naţiuni, scrisoarea către nanu un alt Gheorghe, văr drept. Mai departe, pe limba mamei, mai puţin oficial şi cu bunăvoinţă, nanu era înştiinţat de frământările care au pus stăpânire pe bieţii lui părinţi. „Când am venit eu acasă de la Chişinău, naşu a prins a mă întreba cum o duci tu cu viaţa. Eu i-am răspuns după cum ne-a fost vorba. El, însă, mi s-a plâns că tu umbli prin raion cu aparatul şi că înveţi mai prost din astă pricină. Şi era foarte necăjit. I-am spus că prea puţină vreme am avut, ca să îmi dau seama de aşa ceva. Astăzi i-am dus lui Colea fotografiile. Şi iar au început vorbele. Şi am aflat că a fost la tine un văr de la Egoreni şi te-a văzut sau te-a găsit pe la 3 noaptea făcând fotografii. Ăla şi-a dat cu părerea că tu, cu meseria nouă şi aparatul de fotografiat, te abaţi de la învăţătură. Şi din cauza asta sunt foarte scârbiţi ai tăi şi supăraţi şi pe mine, că eu am ştiut, dar am tăcut.” Şi dă-i, şi dă-i cu scrisori din astea.
Andra Rotaru s-a ţinut de cuvânt şi mi-a trimis fragmentul înregistrat la Alba Iulia. Mă ţin şi eu de cuvânt şi îl postez aici, mai ales că citesc/recit un poem la care ţin. poză Mihai Vklvsk
Joi m-a dus Florin cu noaptea în cap la Gară. Cristi luase deja biletele. Andra îmi dăduse un mesjaj (pe la 4) pe care l-am văzut abia în tren. Bine că nu s-a supărat. Am stat lângă Cristina, am băut două cafele la restaurant, dar tot semiadormită am fost . Am cerut esspreso lungă. Tipa a zis în engleză că ori vrem espresso ori lungă. :)) Acuma na, la Bucureşti aşa se cere.:D Eu nu ştiu cum e la ei în tren.:)))
Coada lui Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene, Cristina Ispas, Octavian Soviany la o espresso lungă-scurtă (şi încă cineva (dacă ştiţi cine e bărbatul , nu ezitaţi să îmi lăsaţi un com.:D))
Alte imagini sugestive:
Deschiderea oficială:
Discuţii neoficiale:
Andrei Doboş: "Ai scris în sfârşit cronica aia?" Cristina Ispas:"Ah, Andrei, am avut atâtea pe cap!"
Timişorenii Ana Puşcaşu, Alex Potcoavă, Oana Doboşi
Mircea Ţuglea, Mihai Vklvsk, Florin Partene, Ovidiu Pop, ciocul lui Marin Malaicu Hondrari şi spatele traducătoarei din Spania.
Cu Doina Ioanid am avut o discuţie despre ţuică, pălincă, rachiu şi alte băuturi tari, asta aşa ca să ni se dezlege limba pentru dezbaterile despre debut:
Doina mi-a povestit mai ales despre ţuica bunicului ei, iar eu în deosebi despre rachiul lui tata. Până la urmă, am devenit "drugi", ceea ce se vede din imaginea de mai jos, surprinsă de Mihai Vklvsk:
Andra Rotaru, Cristina Ispas, Dumitru Bădiţa, Doina Ioanid şi eu. În aşteptarea autocarului.
