Tatuaje şi Obsesii în Zile şi Nopţi

<>
Mi-a zis MihaiL Vakulovski că a scris ceva despre cartea mea în Zile şi Nopţi. Şi mi-a demonstrat.

Eu la rubrica Obssesion The Club


Mă laud şi eu...Na

Cartea mea şi alte cărţi

Am fost anul acesta la Gaudeamus. Sâmbătă.

Florin, Cătălina şi Elena, fetiţa unei prietene, obosiţi de umblătura prin târg.
Am cumpărat mai puţin decât altădată. Din varii motive. :D Culmea e că am vrut să luăm nişte cărţi anunţate şiiiiiii ghi-ni-on. Nu le-am găsit la standurile editurilor cu pricina. E vorba despre două cărţi de Mihai Vklvsk (Vinea) şi una de Felix Nicolau (Tritonic).

În ultima, ANTICANONICE,

a apărut o cronică stresată la cartea mea din SDU.

1. I-am zis lui Mihail Vakulovski că o să ajung la lansarea cărţilor lui, chiar dacă am de mers la nunta colegului meu de serviciu, Robert. Întâi la Târg şi după la nuntă. Zis şi făcut. Nu tu coafură, nu tu dichiseală, spre bucuria lui Florin, că na, promisesem. Numai că lansarea aşa şi n-a avut loc. În schimb am făcut poze cu autorele, care, după cum vedeţi, în ciuda tuturor întâmplărilor, şi-a păstrat buna dispoziţie.

Cătălina, Mihai cu Tiukul pe chept şi Florin cu ochelarii pe ochi. ( În zare, Moni Stănilă)

Cătălina cu Mihai şi Carmina

La standul Vinea, Chris Tănăsescu se dădea în spectacol.


Mihai m-a întrebat dacă eu pot aşa. Nu ştiu dacă aş putea recita chiar în halul ăsta. Aş risca să apar ca un Gherasim Luca la genul feminin. Dar o să încerc să minunez lumea sâmbătă, la Timişoara, la cenaclul Pavel Dan, unde am fost invitată să citesc din cartea mea nouă cu gaura veche...

Dar să revenim la Târg. Aceasta este pictoriţa Cristina Radu, care a făcut nişte desene minunate la cărţile pentru copii Gulii verzi in ţara pisicilor şi Motanul invizibil de Grete Tartler. Ţine în mână o turtă dulce, pe care tocmai intenţiona s-o mănânce. Că murea de foame. O primise la o lansare. Era tristă că trebuia s-o sacrifice, dar, vorba aia, foamea dă pe de-a dreptul.

Ca să rămână şi ea cu o aminitire, i-am propus să îi fac o poză cu personajul:

Sanda Watt şi alţi preţuitori de artă caldă:

După toată aventura, am alergat într-un suflet la nuntă. Ca bonus, vă ofer poze cu fericiţii:

S korablea na bal
(Fularul oranj l-am primit de la Andreea de ziua mea. Mi l-a dat la târg.)

Robert cu Iuliana. Noi eram încă la târg...

Şiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii BONUS Nr2

Mirele înainte de "dar".

Despre Bucureşti cu Vklvsk

Mă întreabă vklvsk, care apropo are sâmbătă două lansări la Gaudeamus:

M.VKLVSK Vakulovski: nu te duci azi la Rushdie?
Diana Iepure: sunt la serv nu am cum să ies
M.VKLVSK Vakulovski: io m-aş fi dus
M.VKLVSK Vakulovski: cred că 1 oară mă oftic că nu-s la B
Diana Iepure: păi mutaţi-vă
Diana Iepure: schimbati apart braşov pe buc şi gata
M.VKLVSK Vakulovski: NU
M.VKLVSK Vakulovski: e o părere de rău pt R, nu pt B
M.VKLVSK Vakulovski: doamne fere!

:D

P.S.

Un link pentru cei care sunt la serviciu, departe de Bucureşti, dar nu numai

Articol de Cristian Ghinea recomandat de Vasile Gârneţ

Articol de Cristian Ghinea recomandat de Vasile Gârneţ



Mi-a plăcut

Iepure

Sursa alexunu

Dumitru Crudu şi noua poezie basarabeană

Dumitru Crudu promovează noua poezie basarabeană - tineri poeţi din ( sau originari din) Republica Moldova.

Azi a postat la el pe blog nişte poeme din mine, plus două proze scurte, una inedită şi una publicată în SdU. Acestea sunt incluse într-o antologie îngrijită şi coordonată de Dumitru Crudu ce urmează să apară la editura ICR.

Mersi, Dumitru. Aştept antologia !

Lângă Luminiţă:

Sursă Zeobrik (are mai multe poze din Cosăuţi). Poze descoperite de fratele meu, Sandu.


Pe aici s-a înălţat cândva Luminiţa de la Cosăuţi, cea despre care vorbesc în articolul de mai jos (articolul a apărut azi în Stare de Urgenţă). În zare se vede şi Ostrovul din poemul meu .


Plus o Discuţie interesantă pe blogul lui VASGAR

Mănânc şi plâng. Mănânc.

Cătălina a început să-mi zică, de la o vreme, că sunt în floarea vârstei. Şi cum arăt azi? Ca o femeie în floarea vârstei, îmi răspunde. Şi râde. A început-o pe când citea Domnişoara Brodie în floarea vârstei. Cică a amuzat-o cartea. Am citit-o şi eu, într-un sfârşit. Şi m-a enervat etichetarea cu floarea varstei. Pun pariu că ţi-a fost milă de domnişoara Brodie, îmi zice fiică-mea. Ba mai mult chiar, am plâns. Eh, dacă nu te-aş cunoaşte!
Aşadar, ca o doamnă în floarea vâstrei, eu împart cărţile citite în două categorii: cărţi la care am plâns şi celelalte. Există cărţi la citirea cărora am plâns o dată, de două ori, de trei ori.
Mai nou, citesc în tramvai. Am un serviciu mai departe de casă şi, două ore pe zi, pot citi în zgomotul tramvaiului. Atunci când am norocul să mă copleşească emoţiile, plâng. Ştiu şi cui anume îi datorez acest gen de manifestare a emoţiilor. Vorba aia, sângele apă nu se face. Eu plâng de bucurie, durere, plăcere, plâng în tramvai, în maşină, în metrou, în biserică şi în dormitor. Abia după, mă simt eliberată de tensiunea care a crescut în mine. Poate de aceea sunt dependentă de scris şi citit. Din cauza plăcerii adică. Probabil că am eu o nevoie de a trăi în mai multe lumi concomitent, iar cărţile îmi oferă această posibilitate. Şi atunci când mă regăsesc în trăirile şi nebuniile vreunui personaj, se produce declicul.

Noapte trecută, m-am visat în magazinul nostru de cărţi Luminiţa, care e ruine acum, în sensul cel mai dur şi adevărat al cuvântului. În vis, însă, clădirea magazinului era nou-nouţă, iar uşa deschisă. Am sărit în grabă cele câteva trepte şi m-am mirat să găsesc vânzătoarea acolo. Kiokia Olea, mama colegului meu de clasă, urcată pe o scăriţă, cobora cărţi de pe cel mai de sus raft. În magazin miroasea a carte nouă, a creioane şi lipici. M-am trezit cu regret şi mirare că ţin atât de bine minte mirosurile şi cum arăta încăperea acelui magazin, în care intram deseori să mai răsfoiesc cărţi noi. Când adunam câteva ruble, suficiente pentru o nouă cumpărătură, le ascundeam în podkalenici* şi alergam iute la Luminiţă, iar apoi şi mai iute înapoi acasă. Mă ascundeam în pod sau în casa cea mare, sau în şopron, undeva unde să nu mă găsească nimeni. Cititul era un lucru intim. Nu-mi plăcea să fie cineva în preajma mea atunci când citeam.
Cu timpul, m-am obişnuit să fac abstracţie de zgomote, de prezenţa cuiva în preajmă, de tot şi de toate. M-a ajutat mai ales la facultate, unde n-aveam nici pod, nici şopron, nici casă mare.

Cea mai urâtă faptă săvârşită în copilărie tot de cărţi e legată. Biblioteca pentru copii a satului se afla într-o clădire mare, pe malul Nistrului. (Acum acolo e Pichetul de grăniceri) Într-o noapte de vară, am intrat împreună cu Serioja Popuşoi pe un gemuleţ spart. Şi ne-am plimbat cu frica în sân prin bibliotecă. Era atât de incitant. La ieşire eu am luat (furat) cu mine cartea Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher Stowe, pe coperta căreia scria desigur Xарриет Бичер-Стоу. (E şi azi pe undeva pe acasă).

Aşa că, dacă vă întâlniţi cu mine, nu mă întrebaţi ce mai fac, riscaţi să încep a vă povesti pe bune ce mi se întâmplă, uitând că e frumos să zici doar: “Mersi, bine”, adică “ I’m OK ”.
Mai bine întrebaţi-mă la ce mai plâng.


*ciorapi albi de bumbac, lungi până la genunchi

Листья желтые

Naţional-bolşevicii se simt bine la Bucureşti

Am sperat că o să pot ajunge la Festivalul de Literatură de la MŢR, dar, din păcate, aşa şi nu mi-a fost dat. Am ratat astfel întâlnirea cu prozatorul rus neobolşevic Zahar Prilepin. În consecinţă, am ratat să îi pun câteva întrebări incomode “naţbolului”, pe care le-am păstrat pentru Vasile Ernu. (Vasile a zis că nu e supărăcios şi îl pot întreba orice) Prezent inclusiv pe coperţile revistelor lucioase din Rusia, Prilepin reprezintă, în viziunea mea, “glamourizarea” terorii. Fiecare ţară cu eroii (şi scriitorii ei), numai noi cu ai noştri.

Salut!

Vreau să vă anunţ că sunt (relativ) bine şi că mi-a fost dor de voi! Am deja fixate câteva întâlniri pe viu şi câteva virutale. Capul meu e plin de idei, poate prea plin.
N-am mai scris pe Weblog de câteva luni. Weblogul ba merge, ba nu merge, ba merge iar. Dar nu de asta nu postez pe net. Scriu mai mult în gând şi în caiet cu pixul. Apoi, ori îmi e lene să transcriu, ori mă gândesc că nu are rost. Totuşi, mă bucur când, uneori, mai intră oameni să vadă dacă m-am trezit din hibernare ori încă nu. Aseară, de ziua lui (onomastică), Mihail Vakulovski a intrat pe vechea mea adresă şi mi-a dat un Buzz să mă întrebe: "Ce ai făcut? Ţi-ai şters blogul?!" Nu, nu! E tot acolo, doar că apare şi dispare periodic. Weblogul are iar "perioada aia a lunii" care se tot prelungeşte.

Între timp, s-au întâmplat lucruri: am publicat o proză scurtă în numărul aniversar al Contrafortului şi un fragment de roman în Stare de Urgenţă.
Nu ştiu cu ce să mă laud şi de ce să mă plâng ca să se simtă bine toata lumea.
Postez mai jos fragmentul de roman apărut în SdU. Lectură plăcută!

Sân Bizar

Fragment de Roman scris în tramvaiul 23

Stăteam la una dintre terasele târgului cu doi poeţi din tânăra generaţie, două fete încă necunoscute publicului amator de poezie, dar promiţătoare la toate capitolele şi un critic literar de primă mână, care vroia să facă impresie. Poeţii - cam slăbănogi. Criticul însă trona înalt, păros şi bine făcut în capul mesei. Preţurile la băutură şi mai ales la mâncare te cam pocneau la buzunare. Probabil, patronii restaurantelor îşi închipuiau că toţi cei veniţi la târg trăiesc precum directorii de edituri. Aşa că îmi luasem doar o bere, străduindu-mă să trag de ea cât mai mult. Criticul literar o termina deja pe a treia şi se dezlănţuise. Scăpase şi de ticul verbal pe care-l avea. Gesticula. Îşi aranja periodic ochelarii. Îşi netezea ciocul. Era chiar simpatic, cu tot cu glumiţele şi aluziile lui care lăsau să se înţeleagă că oftează după el toată componenta feminină a Facultăţii de Litere. Mă deconectasem involuntar şi proptisem cu privirea un stand al editurii Arc ce închiriase spaţiul de vizavi.

Primul lucru care mă trezi la realitate fu mirosul. Acesta are întotdeauna asupra mea o putere miraculoasă. Probabil că şi golit de măruntaie, proaspăt îmbălsămat şi întins strună în sicriu, voi fi încă bântuit de mirosuri. Izul de tămâie, busuioc, formalină, floare de crin, se va îmbiba în pânza albă, subţire de bumbac ce-mi va acoperi trupul înţepenit. Femeile îşi vor apleca deasupra mea sânii parfumaţi, îmi vor săruta iconiţa de pe piept şi mă vor face să regret că părăsesc această lume, în care mirosurile sunt pentru mine alfa şi omega, beta şi gama, pi pe doi şi radical din paişpe.

Mirosul cu pricina venise o dată cu o tânără zveltă, cu ochii sclipitori şi gura cărnoasă, care răspândea în jur un parfum Givenchy de-ţi venea să-ţi iei cîmpii sau s-o iei pe ea şi s-o duci undeva.

Criticul tocmai începuse să povestească istorii deocheate despre fetele care erau gata de orice pentru o cronică de întâmpinare. Mai că nu mă pufni râsul. Îmi amintisem pe dată de vremea când aveam inspiraţie şi publicam periodic pe poezie.ro poeme ce conţineau cuvinte vulgare, cronici ale evenimentelor culturale din urbe şi comentarii răutăcioase în subsolul textelor celor mai sexoase fete de pe site. Făcând o simplă comparaţie între numărul poetelor tinere cu volume publicate şi numărul fetelor care îşi vărsau amarul pe poezie.ro, aşteptând o părere despre opusurile lor, dar mai ales o mângâiere, fie ea şi virtuală, reputatul critic nu-mi ajungea nici la degetul cel mic. Căci, dacă ardeam de dorinţă să mă transfer din virtual în viaţa reală, puteam s-o fac cât ai zice “critic literar”.

Tânăra parfumată cu Givenchy se aplecă peste masă şi îi întinse criticului proaspătul ei volum, oferindu-ne priveliştea a doi sâni tari şi fragezi.

Ce-or mai face oare cunoscutele mele de pe poezie.ro? De când cu serviciul ăsta nou, nu mai am timp de nimic. Îmi plăcea mai ales o tipă cu nickname-ul Sân Bizar, unii îi mai ziceau şi Zanzibar. Am agăţat-o pe messenger şi, după mai multe nopţi de discuţii filozofice şi partide de sex virtual, am invitat-o la un cenaclu literar la Backstage. Venise îmbrăcată într-o bluză albă, toată numai găurele. Ei, dacă ar fi văzut-o atunci criticul literar, i-ar fi ticluit pe loc o cronică, chiar dacă Sân Bizar n-ar fi scris în viaţa ei un poem, ci doar rânduri lacrimogene postate la rubrica “personale”. Cămaşa de zale ultrafină cădea peste sânii ei ce luminau galbeni exact ca gutuiele din melodia cu “lampă la fereastră pentru iarna noastră”.* Începând cu seara aceea, Sân Bizar îmi luminase viaţa timp de-o iarnă şi-o vară. Putea să mă scoată liber din minţi doar cu mirosul sânilor. Şi-i arătase, cică, o dată pe webcam şi toată lumea din lista ei de messenger s-a convins că da, erau într-adevăr nemaipomeniţi. Fusese atunci votată unanim pe forumul hyperliteraturii şi devenise, fără probleme, membrul cu cele mai mari ţâţe al celui mai nou şi liber site literar, mai ales că poza ei din pagina de autor chiar corespundea realităţii. De realitatea aia mă bucuram fără neruşinare eu. Sân Bizar este zâna cu care am experimentat toate fanteziile mele legate de sâni şi nu numai.

Când m-am plictisit, am început să caut altceva. Fete fără poze în pagina de autor. De obicei, fetele urâţele nu-şi afişau pozele, nici măcar prelucrate în photoshop, ci mai degrabă chestii haioase luate de pe net. Uneori, reuşeau chiar să mă incite rău de tot, pentru că se ştie: fetele urâte sunt inteligente şi inventive. Aşa că locul lui Sân Bizar fu luat de o fătucă negruţă, cu sânii ca două întrerupătoare, dar deşteaptă foc şi, pe deasupra, expertă în sex oral.

Gândurile îndreptate spre aventura mea bizară mă îndepărtaseră cu totul de subiectul discuţiei de la masă. M-am ridicat mi-am împleticit picioarele spre ieşire. Rucsacul plin cu cărţi îmi cam rodea umerii. Fusese o zi reuşită. Pe lângă cele cumpărate, şterpelisem trei cărţi de la Polirom, două de la Humanitas şi una de la All. Ultima nu că m-ar fi interesat prea tare, dar îmi căzuse sub mână, arăta bine şi avea o super copertă roşie, lucioasă. Mai ştii, poate îmi va prinde bine la vreo zi de naştere.